Giulio Costantini, Department of Psychology, University of Milan-Bicocca, Milano, Italy
Psychometric Network Analysis and its Relevance for Personality Psychology
Psychometric Network Analysis is emerging as a complement to latent variable models for modeling the complexity of psychological processes. Network models allow for representing processes as systems of interacting elements and investigating the dynamics of stability and change over time. Network Psychometrics has become central to several subfields of Psychology (as well as to other social sciences), offering a novel theoretical perspective on phenomena such as personality traits and psychopathological dynamics. Conceptualizing such phenomena as networks allowed researchers to go beyond the assumption that psychological phenomena reflect the effects of unobservable latent variables, to focus instead on the possibility that they can emerge from the interactions among their basic constituents. I will introduce the core theoretical principles of Psychometric Network Analysis, explore its key methodological implementations—particularly in the context of longitudinal data—and illustrate its application to psychological research, with an emphasis on personality.
Zinaida Bolea, doctor habilitat în psihologie, conferențiar universitar la Universitatea de Stat din Moldova. Psihanalist, Societatea Română de Psihanaliză
„Fenomenul-război”: perspective psihanalitice
Deși psihanaliza a început cu materialul empiric din cabinet, trecerea la interesul pentru materialul empiric social-politic a fost determinată inclusiv de realitățile Primului Război Mondial. Ulterior, cel de-al Doilea Război Mondial, care a presupus dominarea mentalului colectiv de ideologii totalitare, a făcut ca psihanaliza să se preocupe tot mai insistent de mecanismele psihice prin care patternurile totalitare devin seductive pentru mase de oameni, de felul în care mintea umană intră în „război”, precum și de modul în care războiul ca realitate istorică concretă influențează funcționarea psihică a individului. Începând cu reflecțiile freudiene asupra dualității „pulsiune de viață – pulsiune de moarte”, psihanaliza a dezvoltat o bază conceptuală vastă asupra „fenomenului-război”, astfel că în ultimele decenii avem posibilitatea de a analiza fenomenele social-politice inclusiv printr-o grilă psihanalitică, grație conceptelelor elaborate de Melanie Klein, Hanna Segal, Paolo Fonda, Vamik D. Volkan, Andre Green ș.a. Ceea ce știe psihanaliza astăzi despre război este că imaginea dușmanului subzistă latent în psihicul individului și poate fi actualizată în momente critice ale istoriei personale și colective, că războiul face apel la trăirile arhaice ale individului și ale comunității și că pacea solicită efortul conjugat al gândirii și al emoției, alături de o autoreflecție onestă și continuă.
Natalia Cojocaru, doctor habilitat în psihologie, conferențiar universitar la Universitatea de Stat din Moldova
Despre procesul de construcție a unei reprezentări sociale polemice. Studiu de caz: pandemia COVID-19
În acest context, propunem pentru discuție un studiu de caz în care vom examina cum se prezintă pandemia COVID-19 ca un obiect sensibil și cum acest obiect social de reprezentare generează reprezentări polemice, date fiind controversele medicale, religioase și sociale care au existat în societate, inclusiv implicațiile pe care le-au avut aceste controverse la nivel intergrupuri. Vom prezenta o serie de argumente prin care vrem să explicăm de ce, în viziunea noastră, pandemia este un obiect sensibil și cum s-a răsfrânt acest fapt asupra unei reprezentări în germene, aflată în fază embrionară. Pandemia ne-a oferit o posibilitate rară de a examina cum o reprezentare socială se articulează în imaginarul social, cum se produce dinamica unei reprezentări în construcție, în plin proces de elaborare. Deoarece ne referim la o reprezentare în proces de formare, vor fi analizate aspecte relevante în procesul de ancorare și obiectivare (conținuturi preexistente, semnificații atribuite noilor practici sociale și implicații ale acestor practici la nivel intergrupuri), referindu-ne, cu precădere, la două etape distincte în formarea acestei reprezentări. Rezultatele studiului urmăresc să examineze procesul de elaborare a reprezentării în funcție de specificul obiectului sensibil, caracteristicile contextului, relațiile intergrupuri și practicile sociale aferente, în vederea identificării unor traiectorii în dinamica reprezentărilor polemice.
Mihail Șleahtițchi, doctor habilitat în psihologie, profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova
„Conglomerate fără un fir comun” versus ,,construcții omogene și unitare”. O incursiune necesară în biografia conceptului de reprezentări sociale.
În literatura de specialitate întâlnim, pe alocuri, luări de poziție din care rezultă că reprezentările sociale sunt identice cu reprezentările colective, ambelor concepte revenindu-le, în egală măsură, sarcina de a oferi indiviziilor o viziune coerentă şi funcțională asupra lumii înconjurătoare. Pornind de la acest fapt, este firesc să ne întrebăm dacă reprezentările sociale și reprezentările colective sunt, într-adevăr, interschimbabile, redând unul și același fenomen psihosociologic, una și aceeași modalitate de interpretare a realității sau, în sfârșit, una şi aceeași viziune asupra modului în care oamenii își aleg valorile, credințele şi stilurile de raportare la viața din jur.
Analizând cu atenție conceptul de reprezentare colectivă al lui É. Durkheim şi conceptul de reprezentare socială al lui S. Moscovici, putem observa că acestea trebuie abordate în mod diferit . Conceptul elaborat de S. Moscovici și cel propus, mai devreme, de É. Durkheim nu redau în niciun fel construcții ideatice echivalente. În timp ce, într-un caz, contează o sociologie a cunoașterii care, fiind „profund înrădăcinată în teoriile newtoniene și cele filosofice de origine kantiană”, vede în știință și religie principala sursă de alimentare a indivizilor cu „aproximări din ce în ce mai adecvate ale realității”, în celălalt caz accentul se pune pe o abordare psihosociologică riguroasă care, reducând semnificativ din importanța cunoștințelor deja existente cu referire la „lumea din afară” și punând la îndoială veridicitatea imaginilor cu „un existențial continuu și ponderat”, vede evoluția lucrurilor prin prisma discontinuității, a dezechilibrului și relativității.
Delia Vîrgă, profesor universitar dr. la Universitatea de Vest din Timișoara
Starea de bine în organizații – de la știință la practică: Ce intervenții sunt eficiente în organizații?
Faptul că oamenii se simt bine la locul de muncă (sau nu) a devenit în ultimii ani un criteriu determinant în decizia lor de a rămâne pe termen mediu și lung într-o organizație. Acest criteriu este important, alături de satisfacția generată de activitatea în sine și compania pentru care lucrează, de măsura în care sunt apreciați, respectați și recompensați, precum și de percepția acestora că sunt valorizați suficient astfel încât organizația să investească în dezvoltarea lor. Totodată, studii recente relevă că starea de bine a angajaților – ca efect al unei culturi organizaționale sănătoase, ancorată în valori autentice – nu mai poate fi neglijată ori minimalizată de către organizații.
De aceea, apare întrebarea firească: ce tip de intervenții sunt eficiente în îmbunătățirea stării de bine a angajaților: intervențiile la nivel individual sau cele realizate la nivel organizațional? Cine este responsabil pentru creșterea stării de bine a angajaților: individul sau organizația? Vom analiza dovezile empirice și vom înțelege pe deplin ce intervenții funcționează, pentru cine, în ce context și de ce – în beneficiul stării de bine a angajaților, dar și al eficienței organizațiilor.